O amintire haiduceasca

O amintire

In aceasta calatorie incredibila, dar adesea dureroasa pe care o numim viata, apar uneori mici “surprize”, sa le spunem, care o fac doar un pic mai suportabila…

Am urmarit-o intr-o zi pe bunica mea, in timp ce croseta, si mi-am adus aminte de copilarie, cum o ajutam si eu la depanat si la altele prin casa, si pe acelas fir de amintiri, ea, mi-a dezvaluit, primele mele cuvinte, notate cu mare drag pe un carnetel vechi, pastrat la loc de cinste, pentru ca, simteam eu in acel moment, cine nu ar vrea sa isi stie primele cuvinte. In majoritate cele obistuite, “mama”, “tata”, “Dodi”(bunica), “Bodi”(bunicul), dar strecurat cu mare pricepere, exista si un cuvant neobisnuit “ahidi”, ce sa fie, ce sa fie? Noroc, bunica a anticipat si aceasta intrebare si a notat semnificatia hieroglifului, “calul”.

Asa deci, de aici incepe poveste noastra…

Si totusi, eu nu am avut niciodata bunici la sat, sau macar alte rude, deci nu am avut ocazia de a ma apropia de un cal. Astfel, prima data cand m-am apropiat un pic mai tare de acest animal, mi-a cazut cu tronc. Aveam vreo 4 anisori, si bunicul ma scosese la piata. Parca se intampla chiar azi, pentru ca imaginea este inca bine intiparita in amintirea mea, o iapa cu un manz de cateva zile, roib, scumpic de mama focului si nazdravan nevoie mare se tot tragea de mama lui, si normal ca eu am vrut sa inspectez. Saracul bunicu, cu greu cred ca m-a desprins de el.

Imi amintesc insa toate datile cand treceam cu masina pe langa o caruta cu un cal, si il intrebam pe ‘Doamne, Doamne’, de ce nu ne-a dat si noua caruta in loc de masina, eh, ce puteam sa gandesc la vastra aia. Mie mi se parea mai degraba o pedeapsa, decat o inzestrare, cum ar putea-o percepe altii.

Parintii au fost in cazul meu impulsul catre necunoscut, ei au fost aceia care m-au impins sa imi infrunt visele, invatandu-ma sa nu imi fie frica de nimic, sa fiu o fire deschisa si indrazneata. Nu pot spune ca prima mea experienta in lumea hipica a fost una fabuloasa sau cu “artificii”, totul a inceput normal, cu niste cursuri la Complexul Hipic Targu Mures, avand ca instructor pe Tomuta Iancu, iar mai tarziu cu Marius Sopterean, un sportiv foarte realizat la proba completa. Dar, normal, toate astea nu aveam sa le aflu decat mai tarziu; documentandu-ma, am realizat ca acest centru sportiv este unul dintre cele mai bune din tara, cu o multime de calareti si cai premiati. Spre ghinionul meu, la cativa ani dupa ce am inceput cursurile, conducerea complexului sa schimbat si cursurile au incetat, si astfel sa incheiat si visul meu de a ramane alaturi de iubitii mei caluti. Un cal a ramas intiparit in inima mea, dupa aceasta prima privire in lumea show-lui romanesc, Basarab, un Cal de Sport Romanesc a pus pentru totdeauna copita pe inima mea. Si, desi nu mai calaream la hipodromul din Mures, vizitam destul de des locul, de cate ori aveam ocazia, pentru a furisa un mar, morcov sau un cub de zahar cailor.

Trec anii ca gandul si nu realizezi ca ce ai iubit o data este dat uitarii. Asa am uitat si eu de caii ce odata imi umpleau visurile si imaginatia…Coplesit de lumea reala, parasesti incet, incet visurile copilariei si accentul cade pe lucrurile palpabile si materiale.

O data cu clasa a 9-a am inceput sa ma redescopar, mama, din nou, pregatindu-mi o mare surpriza, o excursie in America.

USA, tara unde orice este posibil… Singura intr-o lume necunoscuta in care nu credeam ca voi pune piciorul vreodata, rampa de lansare fiind scumpa mea matusa Virginia Zeani, o cunoscuta cantareata de opera, care ma adora de cand eram mica, iar acum considerand ca am ajuns la varsta adolescentei imi oferise aceasta sansa. Stateam cu orele si povesteam cu ea despre aspiratiile mele, dorinte, relizari, vise si deodata mi-am amintit. Caii reusisera din nou sa imi faca inima sa pulseze, ca atunci cand dai proba pentru alergare de viteza, era ca si cum redescoperisem ce ma facea sa suflu. Prin metode numai de ea cunoscute, matusa, reusise sa gaseasca pe cineva care avea o ferma de cai, si care erau de acord sa stau la ei pana aproape la sfarsitul vacantei mele si sa petrec timpul ajutandu-i in jurul fermei.

Yupeeee….visul de demult isi recapata contururile, era ca si cum pauza nu durase asa de mult, doar cateva secunde, eram din nou in forma.

West Palm Beach, Florida, se dovedii a fi cel mai frumos loc din lume, in acea vara, raiul meu pe Pamant, unde puteam calari cat vroiam, petrecand fiecare minut in compania cailor. Aici isi facu loc in sufletul meu, al doilea cal din amintirile mele, Pal, un armasar negru, elegant si de o delicatete rar intalnita in randul armasarilor. Cu ochii blanzi si privirea iubitoare simteam ca as putea ajunge cerul alaturi de el. Si normal, din nou, orice vis are si un sfarsit, si trezindu-ma cu o galeata de apa trantita in cap, “my fairytale was over”…intorcandu-ma acasa plina de amintiri frumoase dar si cu un gust amar al regretului.

Cativa ani mai tarziu, 3 ca sa fiu mai exacta, ma aflu in clasa a 12-a, in fata examenului de bacalaureat, dar in sfarsit implinita, am reusit sa imi realizez visul, am un cal. Acum exact un an si 4 luni am cunoscut pe cineva care avea sa imi schimbe cursul vietii, la mine in oras mai exista cineva care impartarea cu aceeasi indarjire iubirea pentru cabaline. Acest cineva, pe nume Robert, avea in jurul casei nu mai putin de 18 cai si ponei, si m-a invitat cu mare drag sa ma alatur lui la calarit, mi-a oferit un cal si un nou tablou a inceput sa i-a contur. Am calarit in acea vara mai mult decat in toata viata mea, peste dealuri si campi, escaladand munti nemaivazuti.

Vara a trecut repede, si am devenit tot mai apropiata de familia extinasa a lui Robi, si, cum era si normal visul meu a prins proportii uriase; dar oare atunci cand iti pui o dorinta, crezi vreodata ca se va indeplini? Sau oare te gandesti ce consecinte aduce ea? Timp, bani, responsabilitate? E doar un vis, nu?

Acesta a devenit visul meu... Imi doream un cal, mic, mare, negru, alb, maro, gri, lila in dungi cu picatele, nu conta! Ma pierdeam mereu in ganduri, imi imaginam cum l-as da la coarda, cum l-as tesala, l-as calarii, l-as iubii, ca doar despre asta e vorba...

Si visul meu sa indeplinit, am lucrat toata vara si am reusit cu ajutorul acestei noi familii sa imi iau un calut. l-am numit Apollo Basarab, Apollo dupa zeul soarelui, considerat un tanar frumos si inalt, cu o statura zvelta si impunatoare si Basarab ca tribut in cinstea primului cuceritor al inimii mele. Este un armasar, gri inchis, de 3 anisori, neastamparat si neexperimentat, inca prea putin increzator in puteriile proprii.

Novice in toate cele, Apollo ma avut ca, am fost prima la toate. Desi sfios la inceput, micul meu armasarus isi arata talentele mai tare la fiecare incalecare, ajungand sa fie cel mai impunator cal dintre toti.

Acum, calarind in spinarea lui, de aproape un an, ma simt in siguranta orice s-ar intampla, stiu in adancul sufletului ca si el simte acceasi iubire pe care i-o port si eu, chiar daca intr-un fel diferit. Trecem cu grija peste orice obstacol, simt tensiunea din picioarele lui cand, iarna trec peste un lac inghetat, are grija ca gheata sa nu se rupa, cauta locul cel mai sigur pentru a pasi, ne poarta de grija.

Ajunsa acasa la sfarsitul unei zile petrecute cu Apo ma cufund in lumea viselor...Imi aduc aminte de prima zi cand am facut cunostiinta cu gratia si frumusetea cailor, am ajuns sa ii pretuiesc de departe, neavand ocazia de a-i atinge, imi doream sa invat sa am grija de ei, si acum sa indeplinit...

Am calul meu!!!

24.09.2008 Muresan Ana