Calul, atunci-acum. (Articol)

Oare de ce atunci cand auzi cuvantul “cal” in tara noastra il asociezi direct cu saracie, mizerie, munca ?? De ce atunci cand vezi o caruta pe strada sti ca acel om nu are bani, ca probabil supravietuieste cu greu si ca animalul inhamat la carutza este doar mijlocul omului de a-si face loc in lume??

De ce in lumea noastra caii sunt cu o treapta mai jos decat Dacia 1300?

Cand ii vedem pe strada, ne ferim privirea, nu vrem sa vedem cum acel prieten loial al omului este maltratat, si desii isi ajuta prorietarul din toata forta lui, il slujeste credincios, in majoritatea cazurilor el nu este raspatit nici cu o fractiune din dragostea si afectiunea pe care ar merita-o. Un cal emana intotdeauna gratie si feblete, si chiar cand este biciuit si slab, el nu inspira mila ci doar respect pentru munca pe care o depune fara a primii nimic in schimb.

In tarile considerate europene si nu numai, cand un om are in propritatea sa un cal, inseamna ca e instarit si este admirat pentru gusturile sale. Pentru a detine un cal, in lumea reala, trebuie sa ii poti oferii tot din ceea ce el are nevoie, de la mancare la dragoste, nu numai doua furci de fan si un grajd umed.

Specia ecvina de-a lungul timpului a fost vazuta sub mai multe forme. Cand, zarita pt prima oara de un ochi uman, omul si-a zis : “ce minunatie de animal, cata eleganta si desfranare”, normal ca s-a gandit la el ca la o sursa de hrana. Apoi a descoperit puterea calului, si vointa acestuia de a face pe plac omului, pe care il iubeste, care ii da de mancare si care il protejeaza de rau.

In continuare oamenii au urcat in spinarea lui si l-au folosit ca un mijloc de transport, si inca de atunci era un lux, un lucru sfant, care trebuia protejat si nu batut si umilit.

Secole au trecut, si calul a ramas langa om, fiind loial si supus, alegand sa accepte dominanta omului si sa uite de pasunile versi si liberatea din care venea. Razboiaiele s-au stins, si calul a ramas inca in folosinta noastra.

Incet, incet, tehnologia a luat locul calului ca prieten loial si omnipresent. Era trasurilor si strazilor pavate cu piatra a trecut, la fel si sunetul potcoavelor a pierit in noapte. Statutul calului a scazut, si toate faptele sale curajoase au fost date uitari.

Batut, flamand si umilit, el inca reuseste sa radieze eleganta si respect pentru omul care poate sa il priveasca in ochi. Putini sunt insa cei care au curajul sa se uite in sufletul cailor din Romania.

Acum, dupa atata timp, istoria tarii noastre este scrisa pe spatele cailor care ne-au adus pana in prezent si de aceea noi avem obligatia sa ii pastram alatrui de noi si in viitor, sa-i scoatem din Valea Uitarii in care sunt predestinati sa ajunga.

Muresan Ana

28.02.2008