M-am gandit sa va prezint locul de unde am preluat eu ideea de “haiduc”…
“Haiduc” in dictionar = haidúc (haidúci), s.m. - Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominaţiei străine sau a nedreptăţii sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. următor.
Eh, insemna ca acum noi am reinventat “haiducismul” in Romania, pentru ca nu putem fura in semn de protest ( e impotriva legii!!!) ne razvratim cum putem mai bine impotriva nedreptatilor si probabil impotriva “uitarii” pure.
Insa, eu termenul de haiduc nu il folosesc de multa vreme pentru a explica modul meu de a calarii, cuvantul mi-a fost transmis de o gashca autentica de “haiduci” din satul Sfantu Sieu, langa Beclean, Bistrita. Doi frati, binevoitori si intotdeauna cu zambetul pe buze au infiintat un “refugiu” pentru cei dornici de haiduceala. Au o casa mare si primitoare, un pic de grajd, o gramada de cai si spirit liber cat cuprinde, loc perfect pentru ca oricine e dornic de o “riding adventure” sa o poata avea de cate ori pofteste si doreste.
Simi si Mircea Craciun sunt cei doi frati, doua persoane care pe mine, personal, m-au impresionat foarte mult, si acum pot sa spun ca ii port in suflet cu drag deoarece sunt dornici sa imparta haiduceala cu oricine. La ei te duci poate cu sufletul gol, plictisit de monotonia si indigoul vietii si pleci iubind natura si normal caii.
Va recomand din suflet sa ii vizitati, si daca nu pe ei, vizitati pe altii ca ei, sunt sigura ca mai exista si altii, desii pe cale de disparitie. Nu va lasati impresionati de hipodroame, maneje si haine stramte,nimic nu se compara cu un cal liber care fuge pentru ca vrea si pentru ca poate nu pentru ca este impins de la spate…
"Primul meu cal..." 3 cuvinte la fel e greu de strabatut ca si un obstacol de 3 metrii de catre un ponei Shetland. spun cu bucurie in suflet ca am trecut de acest prin hop din drum de ceva vreme, mai exact acum : 1 an, 5 luni si 10 zile ( nu, nu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile) Dar nu am creat aceast blog sa vb de "Primul meu cal" l-am creat sa vorbesc de "Primul vostru cal", pentru ca oricat de usor si lipsit de complicatii ar putea sa para o astfel de achizitie, ea nu este niciodata lipsita de "legaturi" si obligatii. Lucruri pe care eu am de gand sa le disec, bucata cu bucata, pas cu pas, si scarita cu scarita pana punem cap la cap bunele si relele si ajungem la concluzia ca oricat de complicat ar fi MERITA PE DEPLIN orice sacrificiu facut.
Am sa incerc sa fac un mic "Ghid de folosire, ingrijire si iubire a calului in Romania", lucruri care le stiu si care le-am aflat in timp srin cazaturi si coate julite si din sfaturile a multi prieteni si profesionisti.
In aceasta calatorie incredibila, dar adesea dureroasa pe care o numim viata, apar uneori mici “surprize”, sa le spunem, care o fac doar un pic mai suportabila…
Am urmarit-o intr-o zi pe bunica mea, in timp ce croseta, si mi-am adus aminte de copilarie, cum o ajutam si eu la depanat si la altele prin casa, si pe acelas fir de amintiri, ea, mi-a dezvaluit, primele mele cuvinte, notate cu mare drag pe un carnetel vechi, pastrat la loc de cinste, pentru ca, simteam eu in acel moment, cine nu ar vrea sa isi stie primele cuvinte. In majoritate cele obistuite, “mama”, “tata”, “Dodi”(bunica), “Bodi”(bunicul), dar strecurat cu mare pricepere, exista si un cuvant neobisnuit “ahidi”, ce sa fie, ce sa fie? Noroc, bunica a anticipat si aceasta intrebare si a notat semnificatia hieroglifului, “calul”.
Asa deci, de aici incepe poveste noastra…
Si totusi, eu nu am avut niciodata bunici la sat, sau macar alte rude, deci nu am avut ocazia de a ma apropia de un cal. Astfel, prima data cand m-am apropiat un pic mai tare de acest animal, mi-a cazut cu tronc. Aveam vreo 4 anisori, si bunicul ma scosese la piata. Parca se intampla chiar azi, pentru ca imaginea este inca bine intiparita in amintirea mea, o iapa cu un manz de cateva zile, roib, scumpic de mama focului si nazdravan nevoie mare se tot tragea de mama lui, si normal ca eu am vrut sa inspectez. Saracul bunicu, cu greu cred ca m-a desprins de el.
Imi amintesc insa toate datile cand treceam cu masina pe langa o caruta cu un cal, si il intrebam pe ‘Doamne, Doamne’, de ce nu ne-a dat si noua caruta in loc de masina, eh, ce puteam sa gandesc la vastra aia. Mie mi se parea mai degraba o pedeapsa, decat o inzestrare, cum ar putea-o percepe altii.
Parintii au fost in cazul meu impulsul catre necunoscut, ei au fost aceia care m-au impins sa imi infrunt visele, invatandu-ma sa nu imi fie frica de nimic, sa fiu o fire deschisa si indrazneata. Nu pot spune ca prima mea experienta in lumea hipica a fost una fabuloasa sau cu “artificii”, totul a inceput normal, cu niste cursuri la Complexul Hipic Targu Mures, avand ca instructor pe Tomuta Iancu, iar mai tarziu cu Marius Sopterean, un sportiv foarte realizat la proba completa. Dar, normal, toate astea nu aveam sa le aflu decat mai tarziu; documentandu-ma, am realizat ca acest centru sportiv este unul dintre cele mai bune din tara, cu o multime de calareti si cai premiati. Spre ghinionul meu, la cativa ani dupa ce am inceput cursurile, conducerea complexului sa schimbat si cursurile au incetat, si astfel sa incheiat si visul meu de a ramane alaturi de iubitii mei caluti. Un cal a ramas intiparit in inima mea, dupa aceasta prima privire in lumea show-lui romanesc, Basarab, un Cal de Sport Romanesc a pus pentru totdeauna copita pe inima mea. Si, desi nu mai calaream la hipodromul din Mures, vizitam destul de des locul, de cate ori aveam ocazia, pentru a furisa un mar, morcov sau un cub de zahar cailor.
Trec anii ca gandul si nu realizezi ca ce ai iubit o data este dat uitarii. Asa am uitat si eu de caii ce odata imi umpleau visurile si imaginatia…Coplesit de lumea reala, parasesti incet, incet visurile copilariei si accentul cade pe lucrurile palpabile si materiale.
O data cu clasa a 9-a am inceput sa ma redescopar, mama, din nou, pregatindu-mi o mare surpriza, o excursie in America.
USA, tara unde orice este posibil… Singura intr-o lume necunoscuta in care nu credeam ca voi pune piciorul vreodata, rampa de lansare fiind scumpa mea matusa Virginia Zeani, o cunoscuta cantareata de opera, care ma adora de cand eram mica, iar acum considerand ca am ajuns la varsta adolescentei imi oferise aceasta sansa. Stateam cu orele si povesteam cu ea despre aspiratiile mele, dorinte, relizari, vise si deodata mi-am amintit. Caii reusisera din nou sa imi faca inima sa pulseze, ca atunci cand dai proba pentru alergare de viteza, era ca si cum redescoperisem ce ma facea sa suflu. Prin metode numai de ea cunoscute, matusa, reusise sa gaseasca pe cineva care avea o ferma de cai, si care erau de acord sa stau la ei pana aproape la sfarsitul vacantei mele si sa petrec timpul ajutandu-i in jurul fermei.
Yupeeee….visul de demult isi recapata contururile, era ca si cum pauza nu durase asa de mult, doar cateva secunde, eram din nou in forma.
West Palm Beach, Florida, se dovedii a fi cel mai frumos loc din lume, in acea vara, raiul meu pe Pamant, unde puteam calari cat vroiam, petrecand fiecare minut in compania cailor. Aici isi facu loc in sufletul meu, al doilea cal din amintirile mele, Pal, un armasar negru, elegant si de o delicatete rar intalnita in randul armasarilor. Cu ochii blanzi si privirea iubitoare simteam ca as putea ajunge cerul alaturi de el. Si normal, din nou, orice vis are si un sfarsit, si trezindu-ma cu o galeata de apa trantita in cap, “my fairytale was over”…intorcandu-ma acasa plina de amintiri frumoase dar si cu un gust amar al regretului.
Cativa ani mai tarziu, 3 ca sa fiu mai exacta, ma aflu in clasa a 12-a, in fata examenului de bacalaureat, dar in sfarsit implinita, am reusit sa imi realizez visul, am un cal. Acum exact un an si 4 luni am cunoscut pe cineva care avea sa imi schimbe cursul vietii, la mine in oras mai exista cineva care impartarea cu aceeasi indarjire iubirea pentru cabaline. Acest cineva, pe nume Robert, avea in jurul casei nu mai putin de 18 cai si ponei, si m-a invitat cu mare drag sa ma alatur lui la calarit, mi-a oferit un cal si un nou tablou a inceput sa i-a contur. Am calarit in acea vara mai mult decat in toata viata mea, peste dealuri si campi, escaladand munti nemaivazuti.
Vara a trecut repede, si am devenit tot mai apropiata de familia extinasa a lui Robi, si, cum era si normal visul meu a prins proportii uriase; dar oare atunci cand iti pui o dorinta, crezi vreodata ca se va indeplini? Sau oare te gandesti ce consecinte aduce ea? Timp, bani, responsabilitate? E doar un vis, nu?
Acesta a devenit visul meu... Imi doream un cal, mic, mare, negru, alb, maro, gri, lila in dungi cu picatele, nu conta! Ma pierdeam mereu in ganduri, imi imaginam cum l-as da la coarda, cum l-as tesala, l-as calarii, l-as iubii, ca doar despre asta e vorba...
Si visul meu sa indeplinit, am lucrat toata vara si am reusit cu ajutorul acestei noi familii sa imi iau un calut. l-am numit Apollo Basarab, Apollo dupa zeul soarelui, considerat un tanar frumos si inalt, cu o statura zvelta si impunatoare si Basarab ca tribut in cinstea primului cuceritor al inimii mele. Este un armasar, gri inchis, de 3 anisori, neastamparat si neexperimentat, inca prea putin increzator in puteriile proprii.
Novice in toate cele, Apollo ma avut ca, am fost prima la toate. Desi sfios la inceput, micul meu armasarus isi arata talentele mai tare la fiecare incalecare, ajungand sa fie cel mai impunator cal dintre toti.
Acum, calarind in spinarea lui, de aproape un an, ma simt in siguranta orice s-ar intampla, stiu in adancul sufletului ca si el simte acceasi iubire pe care i-o port si eu, chiar daca intr-un fel diferit. Trecem cu grija peste orice obstacol, simt tensiunea din picioarele lui cand, iarna trec peste un lac inghetat, are grija ca gheata sa nu se rupa, cauta locul cel mai sigur pentru a pasi, ne poarta de grija.
Ajunsa acasa la sfarsitul unei zile petrecute cu Apo ma cufund in lumea viselor...Imi aduc aminte de prima zi cand am facut cunostiinta cu gratia si frumusetea cailor, am ajuns sa ii pretuiesc de departe, neavand ocazia de a-i atinge, imi doream sa invat sa am grija de ei, si acum sa indeplinit...
"Se atrag pentru ca se aseamana... Ambii poarta povara himerelor si videle barbatilor. Ambii sunt dintotdeauna prada ravnita, mascata, a orgoliului barbatului: calul care este pentru barbat un mandru simulacru al nobletei invincibile, femeia un idol dorit in matasuri si aurituri. Ambii, folositi pentru a reprezenta sau a parea, cad in dizgratie cand timpul implacabil le altereaza frumusetea. Calul si femeia se cauta si se accepta in orice sitiatie. "El" stie ca doar cu "ea" poate sa nu fie ce mai bun, pentru ca ea stie sa aline durerearazboinicului ranit cu aceeasi caldura cu care il primeste pe cel victorios. Atat unul cat si celalalt stiu sa se supuna, refuzand tirania." Putin impresionata de aspectul fizic ea stie sa privilegieze sentimentele si sa indrageasca la fel de mult calul mai putin aratos, bolnav sau batran. Femeia il accepta pe cal asa cum este el, cu inevitabilele slabiciunisi evidentele decalaje intre vis si realitate. In schimb, calul recunoscator ii daruieste tandretea si increderea lui. Sa speram ca barbatii vor inceta intr-o zi sa antreneze calul in cursa lor spre putere si soare, caci acesta le va arde aripile fictive, crutand nevinovatia calului. Atunci barbatul ranit va vedea cum calul se va indrepta spre femeia care il va primi, eterna, cu picioarele pe pamant, jurandu-i ca nu ii va cere niciodata sa zboare. Si cine stie daca barbatul spasit nu va dorii intr-o buna zi sa se reconcilieze cu femeia, care Ea, il va ajuta sa asculte in sfarsit ce vrea calul... Iar daca va avea curajul sa suporte povara rusinii, barbatul le va cere iertare amandurora. El va lua mana femeii si o va pune impreuna cu al lui, inttr-un gest de impacare pe crupa calului...(Maria Francchini "Eros & Hippos") Atata timp cat calul a fost folosit ca unealta de productie, instrument de dominare sau simbol al puterii, barbatii l-au folosit din plin, Pana la Al Doilea Razboi Mondial lumea calului era aproape in exclusivitate o lume a barbatilor. Dupa ce barbatii au abandonat acest univers, dezinteresandu-se de soarta lui in favoarea cailor putere, femeile l-au preluat. Se estimeaza ca 80% din cei care fac lumea ecvestra de astazi (Franta) sunt femei, de toate varstele si de toate nivelele. nici un sector hipic, nici o activitate ecvestra nu scapa acestei colonizari: ingrijitorii sunt din ce in ce mai multi ingrijitoare (nn. din fericire in alte parti si din nefericire nu la noi), monitorii(oare) sau antrnorii(oare), ca si presedintii de organisme ecvestre (FFE, Hergheliile Nationale, Franta).(...) Consecinta fenomenului este ca statutul calului se modifica , el devenind, incet dar sigur, un animal de companie. Se schimba de asemenea imaginea lui in opinia oamenilor. Daca in mainile barbatilor calul este mai curand un animal "de dreapta", in mainile femeilor si ca urmare a democratizarii sportului cu calul, acesta este un animal "de stanga", mai social si mai abordabil. Au aparut ocupatii noi legate de turism, terapie, spectacol, presa si literatura ecvestra, studii si practici etologice in care prolifereaza nume si ca atare amprenta femeii. Parafrazandu-l pe Buffon, A Jarry afirma ca "cea mai nobila cucerire a calului este femeia". Un sport publicitar contemporan pledeaza pentru " un gram de balndete intr-o lume de brute". E ceea ce ne-a adus feminizarea lumii calului. Faptul de a iubii sau de a te ocupa astazi de cai nu mai are o conotatie macho sau de snobism, e mai degraba chic pentru unii sau o cauza demn de imbratisat pentru altii. (Jean-Louis Gouraud "Femmes du Cheval")
Expozitia zonala de cabaline Hodosa, editia a V-a, 2008
Calare, am ajuns la o noua destinatie, cu speranta sub noi, curajul ne-a pornit de acasa cu o zi mai devreme, urmand sa poposim in interiorul expozitiei pana a doua zi dimineata. Nestiind ce ne astepta am petrecut majoritatea noptii dand cu presupusul la adresa participantilor, juriului si normal la posibilitatea obtinerii unui premiu. Desi am plcat de acasa doar pt ca expozitia oferea posibilitatea unei calatorii de aproximativ 40 de km calare, tot nu putem spune ca nu eram entuziasmati de idea aflari parerilor unor profesionisti despre caii nostrii. Locurile spre care ne indreptam sunt invizibile pentru ochii cetateanului de rand, ele apartin timpurilor ce se pierd in negura vremilor, piata din interiorul satului fiind insa cordonul cu care Hodosa sa legat de sangele tarii. Este insa nevoie de ceva nou, construit pe vechile temelii ale fostului oras targ, o poarta spre viitor prin care sa se treaca in prezent… Legendele sunt cele care au concretizat marea admiratie a omului fata de cal, virtutiile sale cele mai de pret nu au putut fi neobservate, mandria, eleganta, viteza, forta, gratia si curajul sau impresionand chiar si pe cel indiferent. Astfel a ajuns expozitia de la Hodosa un eveniment rar intalnit in partea noastra de tara. Oamenii din toate satele invecinate se strang aici pentru a schimba pareri si cunostinete despre cabaline si pt a-si etala minunatiile mult pretuite care le fac viata mai usoara zi de zi. Si totusi, nu este o “adunare” ca oricare alta, in interiorul ei te simti ca in familie, esti ajutat si apreciat pt iubirea fata de aceste animale. Premiile si diplomele sunt o dovada a aprecierii organizatorilor, si prezenta a celor 69 de cai si 20 de ponei o dovada a necesitatii acestui eveniment, care va ramane cu siguranta o traditie demna de continuat. Toata lumea multumita, laude primate, am avut ocazia prin intermediul acestei expozitii, sa cunosc o alta parte a artei cabaline, o parte pe care nu am crezut ca voi ajunge sa o descopar, si indemn pe oricine are ocazia sa poposeasca la targurile si festuvalele organizate de micile sate autentice romanesti, sa o faca. MERITA!!!
Oare de ce atunci cand auzi cuvantul “cal” in tara noastra il asociezi direct cu saracie, mizerie, munca ?? De ce atunci cand vezi o caruta pe strada sti ca acel om nu are bani, ca probabil supravietuieste cu greu si ca animalul inhamat la carutza este doar mijlocul omului de a-si face loc in lume??
De ce in lumea noastra caii sunt cu o treapta mai jos decat Dacia 1300?
Cand ii vedem pe strada, ne ferim privirea, nu vrem sa vedem cum acel prieten loial al omului este maltratat, si desii isi ajuta prorietarul din toata forta lui, il slujeste credincios, in majoritatea cazurilor el nu este raspatit nici cu o fractiune din dragostea si afectiunea pe care ar merita-o. Un cal emana intotdeauna gratie si feblete, si chiar cand este biciuit si slab, el nu inspira mila ci doar respect pentru munca pe care o depune fara a primii nimic in schimb.
In tarile considerate europene si nu numai, cand un om are in propritatea sa un cal, inseamna ca e instarit si este admirat pentru gusturile sale. Pentru a detine un cal, in lumea reala, trebuie sa ii poti oferii tot din ceea ce el are nevoie, de la mancare la dragoste, nu numai doua furci de fan si un grajd umed.
Specia ecvina de-a lungul timpului a fost vazuta sub mai multe forme. Cand, zarita pt prima oara de un ochi uman, omul si-a zis : “ce minunatie de animal, cata eleganta si desfranare”, normal ca s-a gandit la el ca la o sursa de hrana. Apoi a descoperit puterea calului, si vointa acestuia de a face pe plac omului, pe care il iubeste, care ii da de mancare si care il protejeaza de rau.
In continuare oamenii au urcat in spinarea lui si l-au folosit ca un mijloc de transport, si inca de atunci era un lux, un lucru sfant, care trebuia protejat si nu batut si umilit.
Secole au trecut, si calul a ramas langa om, fiind loial si supus, alegand sa accepte dominanta omului si sa uite de pasunile versi si liberatea din care venea. Razboiaiele s-au stins, si calul a ramas inca in folosinta noastra.
Incet, incet, tehnologia a luat locul calului ca prieten loial si omnipresent. Era trasurilor si strazilor pavate cu piatra a trecut, la fel si sunetul potcoavelor a pierit in noapte. Statutul calului a scazut, si toate faptele sale curajoase au fost date uitari.
Batut, flamand si umilit, el inca reuseste sa radieze eleganta si respect pentru omul care poate sa il priveasca in ochi. Putini sunt insa cei care au curajul sa se uite in sufletul cailor din Romania.
Acum, dupa atata timp, istoria tarii noastre este scrisa pe spatele cailor care ne-au adus pana in prezent si de aceea noi avem obligatia sa ii pastram alatrui de noi si in viitor, sa-i scoatem din Valea Uitarii in care sunt predestinati sa ajunga.
